A fost o zi oribilă – am pornit cu stângul de la bun început, febră mare, crize de isterie în sala de așteptare la doctor sub privirile înciudate ale celorlalte mame… Și știți deja ce se întâmplă mai departe în astfel de zile care par a nu se mai sfârși.

Dar apoi mi-am amintit ceva.

Mi-am amintit cum fetiței mele de 2 anișori i s-au aprins ochișorii când am venit să o iau deunăzi la serbarea de la grădiniță. Educatoarea organizase o scurtă întâlnire de Ziua Mamei, iar Irenei mele nu-i venea să creadă că sunt chiar acolo cu ea.

M-a luat de mână și m-a dus la scăunelul pe care stă de obicei. Apoi mi-a arătat în dulăpior cartea ei favorită. Până și educatoarea a fost uimită, căci nu o auzise niciodată până atunci vorbind atât de tare. Micuța timidă cu voce ușoară de la grădiniță se transformase în copilul gălăgios și asertiv de acasă.

Am citit cărți, am făcut o felicitare și ne-am jucat cu dinozaurii. M-am simțit de parcă eram amândouă în propria noastră bulă, izolate de lume. Chiar și după sute de sărutări i-a fost greu să-mi dea drumul la mână.

Dar mă voi întoarce. Am promis…

Ce moment frumos!

Ce moment frumos este în fiecare după-amiază când o iau acasă.

Și apoi mi-am amintit străfulgerarea de durere pe care o resimt odată cu fiecare moment frumos.

Tristețea legată de lipsa de durabilitate a momentului.

Cât va mai dura până nu-mi va mai zâmbi atât de larg seara, la reîntâlnire?

Cât timp îmi va mai da cele mai dulci îmbrățișări atunci când mă identifică într-o mare de oameni?

Până când o îmbrățișare de-ale mele va face orice durere suportabilă?

Când nu va mai vrea oare să adoarmă cu mâna mea pe burtica ei?

Câtă vreme îi voi fi de ajuns?

Mai ieri abia se născuse.

Acum are opinii, afinități, simțul umorului și multă dragoste de oferit.

Mâine va fi o adolescentă care va voi să vină singură acasă. Va crede că nu o înțeleg, că sunt dintr-o altă generație, că nu sunt la fel de haioasă ca prietenele ei și că nu pot îndrepta lumea cu iubirea mea.

Deja o văd crescând atât de repede și mi se rupe sufletul când știu că aceasta este evoluția naturală a relației mamă-fiică. Știu că vom învăța multe una despre cealaltă și vom găsi modalități prin care să ne apropiem. Numai că nu știu dacă va fi ca acum când, în toate zilele, suntem totul una pentru cealaltă.